07/04/2025
Bucureșteanului îi sunt dragi cârciumile, ăsta-i adevărul, mai ales cele de la mahala, unde arde mai tare privirea muierilor și unde sună mai dulce scripca lăutarului. La urma urmei, Bucureștiul ar fi arătat cu totul altfel dacă proprietarii de bodegi nu s-ar fi străduit să scape de plata accizelor, lărgind hotarele orașului. Ca să nu fie nevoiți să plătească taxe pentru alcoolul vândut în București, cârciumarii trânteau o șandrama zece metri mai încolo de granița stabilită de autorități, și astfel s-a întins partea de sud a capitalei până dincolo de Cimitirul Bellu, unde era bariera Șerban-Vodă.
La un moment dat, Bucureștii aveau mai multe cârciumi decât străzi. Dacă pe la 1860 erau activi în capitală 41 "restauratori” (proprietari de restaurante”), 95 de cafegii și 1403 de cârciumari, deci un număr total de 1539 de negustori cu atribuții de ”alimentație publică”, o numărătoare din 1943 zice că orașul avea nici mai mult, nici mai puțin de 687 restaurante (localuri mari în care se prepara mâncarea și se servea alături de băuturi), 381 birturi (restaurante mai mici), 610 bodegi (localuri mici în care se serveau gustări și băuturi), 61 cârciumi (”bodegi mai țepene”) și 33 de hanuri (localuri unde puteai și dormi, nu doar să te ospătezi).
O porție de ciorbă de burtă aburindă, o carafă de vin brumată, un platou de patricieni dolofani, un castron cu scordolea de raci, o moviliță de sarmale fierte de două ori, după îndemnul lui Păstorel, o dată în borș și încă o dată în Grasă dulce de Cotnari, o tipsie cu plăcinte abia scoase din cuptor și câteva țoiuri de țuică bătrână învechită zece ani în butoiaș de dud, închinate la urmă pentru o digestie lesnicioasă... și furtunile istoriei puteau fi altfel înfruntate în orașul în care nu a constituit niciodată un păcat să înmoi neaoșii mititei direct în paharul de cristal cu cea mai fină licoare din Champagne.
Și cm cartierele boierești din nord colcăiau de plictiseală și fasoane, grosul distracției rămânea în centrul și la periferia orașului.
În cârciumi cu nume care mai de care mai deșucheate, precum Vaca Norocoasă (Apărătorii Patriei), La Borțosu‘ (Grivița), La Leul și Cârnatul (Filaret), Amărășteanu‘ (Văcărești) sau Fata Veselă (Calea Șerban-Vodă), se strângeau grămadă chefliii și petreceau în legea lor.
Când era rost de campanie electorală, candidații țineau discursuri suiți pe butoi, în fața localului, și se prindeau în horă cu alegătorii, hăulind te miri ce cântecel cu iz politic:
Cine-o să voteze steaua
Ghiță, Ghiță!
Peste el să dea damblaua
Ghiță, Ghiță!
Când era rost de femei frumoase, spiritele se-ncingeau și se lăsa cu burți spintecate, iar dacă venea întâmplător eroul mahalalei să bea ceva (fiecare mahala avea eroul ei, după care suspinau toate muierile), ieșea scandal, cu sau fără motiv. Treaba cârciumarului, care încerca să limiteze pagubele, devenea destul de complicată, așa că de multe ori era nevoit să apuce de guler câte-un individ mai agitat și să-l arunce pur și simplu peste prag.
În Berceni, de exemplu, cele mai faimoase cârciumi erau Mandravela, la intersecția Căii Văcărești cu Șoseaua Olteniței, La Banditu‘, în Apărătorii Patriei, și La Curcan, vizavi de Cimitirul Bellu.
MANDRAVELA
La Mandravela, cârciuma lui Costică Alexandrescu, veneau tot felul de oameni, ori din mahala, ori din centrul orașului, ori de la Vãcãreștii de-alãturi, mãnãstirea-închisoare. Mai veneau și de la Bellu, de la cimitir, dar numai viii, cãci morții, oricâtã faimã ar fi avut Mandravela, nu mai puteau fi sculați nici cu aroma mititeilor, nici cu clipocitul vinului ghiurghiuliu. A ajuns până-n zilele noastre povestea unui reporter pe care numai prezența de spirit l-a salvat de la o înfruntare cu T**i Menghină, Spaima Văcăreștilor, care-l bănuia că s-ar uita cam lung la duduița cu care venise.
LA BANDITU‘
Despre cârciuma de pe șoseaua Berceni, a lui Ion Lăzărescu, La Banditu’, ar fi de spus așa: că-ntr-însa se opreau toți țăranii din Giurgiu și Ilfov, veniți în Capitală să vândă fructe și legume, cu toate că în anii de început era doar o cârciumă simplă, în mijlocul câmpului. E drept că nu doar cei cinstiți frecventau localul, ci și hoții, care-și cam făceau de cap pe-acolo, jefuind negustorii sau împărțindu-și prăzile. Comuniștii au transformat-o în 1950 în bibliotecă.
LA CURCAN
Și cârciuma de la Bellu a lui nea Gheorghiță, La Curcan, are o poveste cu haz. Jandarmii secției de la Pieptănari își făcuseră un obicei -prost- de a mânca acolo pe gratis, așa că nea Gheorghiță nu s-a sfiit să le servească pe varză niște gâște moarte, culese de pe maidan. De mâncat, jandarmii au mâncat, de plăcut, le-a plăcut, până la urmă toată lumea a fost fericită și sătulă, iar informații despre vreo toxiinfecție alimentară la secția de jandarmi Pieptănari nu am găsit.
Text preluat
